Interviu realizat în cadrul Campaniei Filialei Iași, „Echipa medicală. Modele de urmat (?)”.
Daniel Vartolomei este asistent medical generalist, specializat în radiologie și imagistică. A lucrat în Iași la Institutul de Boli Cardiovasculare, iar apoi, timp de un an și jumătate, la GHU Paris, cel mai mare spital universitar din capitala Franței.
A fost de acord să ne vorbească despre experiența într-o echipă medicală „altfel” decât cea care funcționează de regulă în România. Frapant pentru el, ca asistent medical, a fost faptul că medicii cereau în unele cazuri și opinia asistenților medicali în privința pacienților, că avea dreptul să își exprime dezacordul fără a fi blamat și, mai ales, fără frica de a fi pedepsit.
Vă rog să ne dați câteva date despre experiența dumneavoastră profesională.
Am început ca asistent medical generalist la Institutul de Boli Cardiovasculare Iași, am lucrat pe Compartimentul USTACC pentru o perioadă determinată, apoi am făcut cursul de reconversie profesională pe asistent medical de radiologie. Am lucrat în perioada stării de urgență în cadrul IBCV la Laboratorul de Imagistică și Radiologie medicală. A fost un contract pe o perioadă determinată, apoi am dat concurs și am revenit ca angajat al IBCV în cadrul Clinicii de cardiologie medicală. Apoi mi-am suspendat contractul pentru că am lucrat un an și jumătate în Franța, din septembrie 2022 până în februarie 2024.
Am fost angajat la GHU Paris, cel mai mare spital universitar din capitala Franței, un conglomerat care are mai multe clădiri și mai multe locații.
Cum ați decis să mergeți la Paris?
Soția mea fiind asistent medical, eu asistent medical, vorbind limba franceză, am trimis pur și simplu CV-uri la angajator. Fiica mea este Franța, a făcut facultatea la Sorbona, și am decis să mergem să o susținem un pic moral. Ne-am dorit ca și pe plan profesional să avem altă experiență, să vedem și noi alt sistem de sănătate din Europa.
Ați avut dubii, emoții în ceea ce privește adaptarea la acest nou sistem?
Nu. Nu, pentru că știam multe din România. Știam multe pentru că, lucrând pe USTACC, acolo am învățat adevărata meserie de asistent medical.
Ce înseamnă USTACC?
Unitatea de supraveghere şi tratament avansat al pacienţilor cardiaci critici. Un pacient care vine cu boli cardiovasculare în Urgență, prima dată ajunge în USTACC, este intubat, pus pe monitor, injectomat… deci acolo înveți tot ce trebuie.
Ce experiență de muncă ați avut în România?
Am lucrat un an și patru luni pe USTACC, un an și cinci luni pe radiologie și două luni pe medicală. Plus voluntariate și pe radiologie și pe USTACC și pe medicală. Am făcut mai mult de un an voluntariate, chiar dacă lucram. Eu am terminat școala în 2018 și m-am angajat în 2019, în paralel lucram la Univeristatea „Al. I. Cuza”, ca laborant la Facultatea de Matematică.
Ați avut și alte locuri de muncă și studii?
Da… Am lucrat în vânzări-marketing vreo cinci ani la stația TVBit Antena 1, apoi am lucrat la Poliția de Frontieră șapte ani de zile, am făcut Școala de Subofițeri la Oradea… eu de fapt am început ca lăcătuș mecanic și am făcut și Facultatea de Construcții.
Și asistent medical cum ați ajuns?
Datorită soției. Am avut și o experiență în Belgia, unde am lucrat în 2014 ca brancardier. Atunci a fost perioada ”moving people”, cam din 2010 a început, când s-au tăiat și salariile la bugetari și eu lucrând în Poliția de Frontieră, am pierdut fiecare câte 25% din salariu. Ne-am cam zdruncinat, aveam rată ipotecară… Soția mea lucra IBCV și am hotărât să mergem în Belgia. Am lucrat un an acolo, în Bruxelles. După ce ne-am întors, din 2015, m-am înscris la cursurile de asistent medical.
Care a fost totuși resortul care v-a determinat să doriți să fiți asistent medical?
Primul contact în spital a fost din postura de brancardier. Am văzut că pot să discut cu oamenii, pentru că pacienții sunt aceiași, nu contează că sunt în România sau în altă parte. M-am gândit și că este o profesie de viitor, bine ramificată, cu multe domenii unde poți să lucrezi, m-am gândit și la siguranță și stabilitate, deși salariile acum nu mai sunt atât de mari. Pe de altă parte, ca asistent medical poți să lucrezi în toată Europa, nu este nici o problemă.
Prezentați-ne pe scurt spitalul unde ați lucrat în Franța.
Este un spital de stat, grup hospitalier în genul Spiridonului de la noi, dar au mult mai multe locații, au peste 40.000 de angajați, este imens, imens, imens… Chiar și așa, au o criză majoră de personal. În fiecare săptămână ne întrebau: „Mai știți pe cineva, mai aveți prieteni care vor să lucreze aici?” Este un deficit de forță de muncă mare, mai ales după perioada de COVID. Au murit multe cadre medicale la ei, iar după pandemie, mulți și-au dat demisia, au renunțat la meserie și s-au recalificat. De asta deficitul de muncă este imens.
În ce clinică ați lucrat acolo?
Eu am lucrat acolo pe psihiatrie. Dur, la început. Am văzut camere de izolare cum nu am văzut în viața mea, pacienți contorsionați cu tot soiul de centuri, n-am văzut în România așa ceva. Fiind bărbat, m-au repartizat la unitatea unde pacienții rămân închiși, acolo primesc tratament, mănâncă, dorm. În cazurile în care pacienții, în special cei în sevraj devin agitați, se dă alarma pentru că există sonerii efectiv peste tot, coboară toate etajele, este un mecanism de intervenție și de protecție a asistentului și a personalului foarte bun, am rămas mirat la început.
Ca asistent medical generalist ați fost suficient de pregătit pentru a lucra în psihiatrie? Ce cunoștințe în plus v-ar fi trebuit?
Am făcut pregătire suplimentară pentru a lucra acolo. Având un deficit de personal foarte mare, ei acceptă inițial asistentul medical generalist, dar apoi eu am participat la cursuri, cu teorie și practică. Cursurile erau în cadrul spitalului, cam o dată la două săptămâni, puneau mult accent pe practică și mai învățai și „din mers”.
Pe de altă parte, noi știam multe lucruri care țin de profesie și pe care le făceam foarte ușor, ca de exemplu recoltările. În multe cazuri, dacă unui pacient nu i se vedeau bine venele, ei îl amânau pe a doua zi, noi nu aveam problema asta, aveam suficientă experiență din România.
Pe de altă parte, având un deficit de personal, ei lucrează foarte mult cu asistenți sau alți profesioniști angajați temporar, ceea ce nu este foarte bine, pentru că nu există o stabilitate a personalului. Majoritatea spitalelor din Paris apelează la aceste firme. Practic tu, ca asistent de exemplu, ești într-o bază de date și poți să primești un mesaj de genul „mâine mergi la spitalul X, post X, ești plătit atât, programul de lucru este de la… până la…”. Dacă ești de acord, primești coordonatele și te prezinți la spitalul respectiv, de regulă cu echipamentul tău. Și eu am lucrat așa, în paralel cu locul de muncă fix pe care îl aveam.
Cum decurgea o zi de lucru? Aș vrea să știu, comparativ cu România, câte sarcini aveați de îndeplinit, dacă și în ce măsură depășeați fișa postului.
Vă descriu o zi de muncă. Începeam de exemplu la ora 8.00 dimineața serviciul. La 7.45 eram la spital și preluam toate informațiile de la echipa de noapte. Le spuneam transmisiuni. Era o foaie imprimată cu toți pacienții, unde am lucrat eu erau 25 sau 17 sau 20 de pacienți… depinde de secție. Era luat fiecare pacient în parte: x, de exemplu, cât a dormit, a refuzat medicație etc. Apoi se menționa dacă și ce recoltări de fac, „x, y, z… aveți trei bilanțuri de făcut”, dacă pacienții sunt programați și la alte clinici, la radiologie sau la dentist de exemplu, la ce oră, dacă trebuie însoțit.
După aceste transmisiuni începeam să ne împărțim sarcinile.
Cine făcea acest lucru?
Era un asistent coordonator, dar nu ca asistentul șef de la noi. Ne permitea să ne organizăm cumva singuri, noi ne cunoșteam și îi știam și pe interimarii care veneau des, deși era mai dificil când erau unii noi. Ne împărțeam sarcinile în funcție de ce știam că poate fiecare sau la ce este mai bun. Unii mergeau și supravegheau la sala de mese, alții la prelevări. Aici uneori discutam, pentru că depindea și cine este pacientul programat, unii erau dificili, și atunci mergea colegul care îl cunoștea mai bine și se descurca.
Apoi cam o oră organizam pansamente, recoltări, probe de urină, aveam o scurtă pauză de cafea și pe la 9.30 începea ședința cu tot personalul. Participa șeful de serviciu de clinică, cu toți asistenții, infirmierii, erau psihologi, psihiatri, câteodată ne adunam și 25 de persoane. Ședința dura o oră, urmau operațiuni asemănătoare cu cele de dimineață apoi se dădea medicația de prânz, tot așa, discutam între noi cine să facă asta. Aveai un cărucior mare cu sertare pentru fiecare pacient, pe calculator aveai medicația pacientului pe parcursul zilei, accesai programul și pregăteai tot. La 12 fix începeam să distribuim medicația, urma prânzul iar după aceea pacienții aveau pauză de țigară, în curte. La ora 17.00 se închidea tot, se pregătea medicația de seară, mai era o scurtă pauză de țigară, iar la ora 20.00 venea echipa de noapte, căreia îi predam situația pe același model de dimineață.
Din cine este formată echipa medicală?
Eram șapte, șase, uneori cinci asistenți, la 25 de pacienți, plus trei sau patru infirmieri și personalul hotelier care făcea curățenie. Plus erau minim trei patru medici psihiatri pe tură, psiholog și asistenți sociali. Era nevoie de asistenți sociali pentru că erau pacienți care nu aveau locuințe, care se drogau, care dormeau în gări, nu aveau acte… Deci era o echipă complexă dar foarte faină. Se comunica foarte mult. Exista respectul pentru medic, dar nu era un respect forțat, se vorbea la per tu. Eu când am ajuns prima dată spuneam „Madam … X”, iar ea s-a prezentat: „Eu sunt Helen, iar tu ești Daniel”. Era medic, dar ne spuneam pe nume, era un altfel de raport între oameni, mult mai liber, nu te gândeai că este medicul în spatele tău și în secunda doi s-ar putea să îți spună ceva.
Ce mi-a mai plăcut a fost că acceptau sugestii. La întâlnirea de dimineață toți eram întrebați despre pacienți, despre comportamentul lor. De exemplu, întreba un medic: „Ce spuneți de pacientul X, cum s-a comportat, merită să îi mai mărim timpul de pauză?” iar noi, asistentul medical și infirmierul, spuneam dacă suntem sau nu de acord. Medicul asculta părerea persoanei care lucra direct cu pacientul.
Erați asimilat echipei medicale și nu un adjuvant al echipei.
Exact, cu toate că eram mai multe naționalități. Eram români, polonezi… mă uitam într-o zi la masă și chiar mă gandeam „…ăsta este marocan, ăla este algerian, eu sunt român, ăsta e polonez…”. Și, cu toate că eram străini majoritatea, cred că 80% nu eram francezi, pentru că este o mare criză de personal, ne înțelegeam foarte bine între noi, fiecare își făcea jobul pe bucățica lui. Dacă cineva nu reușea… de exemplu nu se descurca la o prelevare de sânge, pentru că se mișca pacientul continuu sau din alte motive, venea și spunea și efectiv cerea ajutor, iar unul dintre colegii care se simțea în stare, îl ajuta.
Ați avut vreodată impresia că sunteți cumva la dispoziția medicului? Că este șeful dumneavoastră și nu un coechipier?
Și da și nu. Era respectul că-i medic…
Vă întrerup o secundă. Ați spus că îl respectați pentru că era medic. Acest respect doar pentru că este medic și asta e suficient, ține de un tip de abordare specific românească?
Da, da. În România unui medic nu ai cum să-i spui pe nume. Aici îi spui „domnu’ profesor”, „domnu’ doctor”, cumva ești forțat la un anumit grad de respect, ți se impune, așa înveți când începi să lucrezi. Pe când acolo totul era foarte liber. De exemplu, mâncam împreună cu medicii la masă. La prânz mâncam toți în sala de mese a personalului, râdeam, glumeam, vorbeam despre orice, foarte rar probleme de serviciu, pentru că se făcea o delimitare între timpul nostru liber și cel dedicat serviciului. Aveam o oră pentru masă, în timpul programului, care era plătită. Se considera că și noi avem nevoie să fim protejați, dacă pacientul a mâncat o oră, atunci aveam și noi la dispoziție tot atât. Principiul era că, dacă asistentul medical sau personalul medical pățește ceva, nu are cine să aibă grijă de bolnavi.
Atunci când exista o problemă legată de exercitarea profesiei, aveați cui să vă adresați? Cine vă asculta, cu cine discutați?
Exista un asistent șef plin, un coordonator, care făcea graficul, se ocupa de materiale, externări, internări, intervenea dacă erau probleme cu personalul și lipsea cineva, dacă erau probleme între colegi legate de sarcinile de serviciu și atunci îi chema pe amândoi și discuta cu ei… deci era cineva la care puteai să apelezi fără restricții de nici un fel. Discutai deschis, spuneai care este problema și se găsea o rezolvare.
Ați avut vreodată o divergență cu un medic?
Nu. Când medicul are ședință cu pacientul, este obligat să participe și un asistent medical, pentru siguranța medicului dar și pentru a confirma cele spuse de pacient. De multe ori, dacă medicul te solicita la aceste ședințe și tu nu aveai timp, atunci el aștepta până terminai și aveai timp să fii prezent cu el la întâlnirea cu pacientul. Practic, se adapta programului tău, pentru că era posibil ca eu să iau o probă de urină și putea să dureze și 10 minute…
Revenind în România, ce a fost pentru dumneavoastră surprinzător ca diferență în definirea „echipei medicale” la noi și în spitalul din Franța unde ați lucrat?
Relaționarea medic – asistent medical este diferită, este incomparabilă. Relația asistent medical – infirmier, la fel. Acolo este totul diferit, pentru că există libertate de gândire și mai ales libertate de exprimare, care este cea mai importantă. Dacă eu vroiam să spun ceva ce nu îmi convenea sau nu mergea bine, spuneam direct, în față. Iar răspunsul de regulă era „Ok, este opinia ta, să vedem care este situația și cum facem”. Aici, la noi, dacă ai o opinie personală este posibil să deranjezi. Dacă taci, ești ok, dacă încerci să spui chiar și lucruri constructive, că nu sunt singurul care a lucrat în afară și am văzut cum se practică acolo, sunt mai mulți, ți se spune ceva de genul „știu că ai lucrat în afară, dar aici e altceva”.
A cui este responsabilitatea pentru a schimba și în spitalele noastre acest tip de relație între medic-asistent medical?
Nu trebuie blamat nimeni, nici medicii, nici asistenții medicali. Așa se merge, pe mentalitatea veche: „așa facem că așa a zis șeful”, este exact ca în cazul celor șapte ani de acasă. Dacă așa înveți de mic, așa mergi.
Reluând, spuneați că în spitalul din Franța simțeați că sunteți parte a echipei medicale. În România aveți această impresie, cel puțin prin comparație cu ce ați văzut acolo?
Nu. Nu, pentru că se face o diferență clară…
Cine face această diferență?
Medicii, dar și asistenții medicali, acceptă în mare măsură acest comportament al medicului, de a spune „Vă mulțumesc că exist!”.
Nu mă înțelegeți grești, nu vreau să generalizez, dar totuși se întâmplă în majoritatea cazurilor. Sunt și excepții, am întâlnit și medici care se comportau ca și cum am fi fost colegi, simțeai că ești în echipă cu ei, dar sunt cazuri rare. Așa cum sunt, tot rari, și colegi asistenți care sunt foarte determinați și care spun clar ce este de făcut, unde, cum și nu se abat de la atribuțiile lor.
De ce sunt rari acești colegi, în condițiile în care nemulțumiți de felul în care sunt integrați în echipa medicală sunt mulți?
Aaaa, 80% dintre asistenții medicali, dacă faci un chestionar fără nume și prenume, anonim, o să spună că sunt nemulțumiți. Dar față în față nu mai recunoaște nimeni nimic pentru că „eu îmi pierd job-ul”. Asta este motivul.
Nu cumva asta este o sperietoare? În realitate câți dintre cei care și-au spus punctul de vedere chiar și-au pierdut locul de muncă?
Este foarte multă teamă. Metodele de lucru din spitale au creat această teamă. De exemplu, au fost asistenți medicali care și-au exprimat nemulțumirile și au fost chemați în Comisia de disciplină, au fost mutați, au fost omiși de la promovare.
Deci de la cine ar trebui să plece schimbarea?
De la asistenți, dar ar trebui să fie uniți. Dar nu sunt, fiecare își urmărește interesul lui. Eu am cuvântat și am spus în față, înainte să lucrez în Franța. Am refuzat să fac anumite lucruri. Chiar când am propus să facem lucrurile altfel, răspunsul primit a fost de genul „dar de ce să schimbăm?”.
Au fost și situații în care ne-am comportat ca o echipă, de exemplu când am lucrat la USTACC. Noi puneam o măsuță mică în mijloc și mâncam toți, iar asta este foarte important, pentru că aveam timp să socializăm, pe când în altă parte…
Credeți că în Franța relațiile în echipa medicală au fost acum ani în urmă la fel ca la noi și s-au schimbat? Cum au ajuns ei la modelul de acum?
Poate, acum 40-50 de ani. Dar când vorbim despre Franța sau alte țări din vest, acolo există de zeci de ani libertatea de exprimare. Ei sunt crescuți altfel, dacă lor nu le convine ceva, spun în față, pe mine m-a frapat asta. „Nu vreau să fac asta pentru că nu sunt de acord” este ceva obișnuit la ei, iar răspunsul este de genul „Ok, este opinia ta”. La noi, ești blamat dacă îți exprimi dezacordul, chiar dacă ai dreptate. Ce este ciudat este că mulți au fost afară și au lucrat acolo, au văzut cum este și se întorc foarte entuziasmați, dar revin tot la obiceiurile din spitalele noastre.
Cum ar trebui să înceapă această schimbare la noi, în opinia dumneavoastră?
Noi ar trebui să ne cerem drepturile, să se respecte fișa postului, orele libere după turele de noapte, ar trebui să se respecte schema de asistenți medicali și de infirmieri, pentru că oamenii muncesc și câte două norme, și dacă vin obosiți la serviciu pur și simplu nu dau randament, nu au cum. Dar se fac abuzuri din astea pentru că nu este personal. De exemplu, în Franța erau undeva la patru-cinci pacienți la un asistent medical, iar ei erau înnebuniți că nu au personal, pentru că dacă venea un control de la Agenția regională de sănătate a lor, amenzile erau drastice.
La noi există multă teamă, dar se uită că asistenții medicali sunt cel mai numeros personal medical din spitale și ar putea să facă o schimbare dacă ar dori și dacă ar fi uniți. Doar de noi depinde.
Vă mulțumesc pentru interviu.
