Mona-Lisa Șolescu este de 33 de ani asistent medical într-un domeniu în care ai nevoie, ca profesionist dar și ca om, de echilibru, armonie și creativitate, de grijă pentru păstrarea proporțiilor, de capacitatea de a vedea frumosul acolo unde pare greu de găsit. Colega noastră a descoperit o “ancoră” în pasiunea pentru fotografie.
Mona-Lisa este pasionată de fotografie și pictură. A început să picteze încă din anul doi de liceu, sub îndrumarea profesoarei Adina Berneagă, vreme la care picta în ulei, iar mai târziu, a renunțat la uleiuri pentru a trece la grafica în tuș, considerată de ea „ceva mai lejer, mai comod”. După ce au apărut copiii a renunțat pentru o vreme îndelungată la orice formă de desen, dar pasiunea nu a dispărut. Fără a se considera talentată, găsește pictura o formă de relaxare care îi poate schimba starea și care o poate face să se simtă mai bine. Aflând că se țin cursuri de pictură japoneză la Iași, sub îndrumarea profesorului Sorin Mazilu, în urmă cu vreo 8-9 ani, și-a desăvârșit tehnica de pictură într-o formă în care s-a regăsit, lucrările ei fiind expuse în trei expoziții. A participat, de asemenea, la o expoziție colectivă de fotografie, dar a avut și o expoziție personală de grafică.
Vă invităm în următoarele rânduri în lumea colorată a colegei noastre Mona-Lisa, care a avut amabilitatea de a împărtăși cu noi, pe scurt, parcursul în profesie, însoțit de pasiunile ei.
I: Cum te-ai descrie, într-un singur cuvânt… dacă ar fi să reduci tot ceea ce ești, la un singur cuvânt?
M: Pentru că pun pasiune în tot ceea ce fac, aș spune pasionată.
I: Și cum e să fii așa, de exemplul chiar în profesia ta?
M: Să pui pasiune? Păi asta cred că trebuie, ca fiecare dintre noi să pună pasiune în tot ceea ce face. Dacă nu faci cu drag, nu îți iese. Și nici nu te mai duci cu drag la muncă. Trebuie să îți placă ceea ce faci.
I: Ok. Ce te-a făcut să alegi asistența medicală? Dacă mai ții minte ce te-a atras către…
M: Da, bineînțeles că țin minte. Aș spune că nu m-a atras, nu. Nu a fost chiar alegerea mea. Aș spune că a fost alegerea mai mult a părinților mei, dar… Eu am vrut să fac Liceul Militar și părinții s-au gândit că nu e potrivit pentru mine ca fată, ca femeie să fac militărie și atunci au încercat cumva să mă convingă să merg la Liceul Sanitar, cum era pe atunci. Și împreună cu fosta mea dirigintă m-au convins și așa am ajuns să dau la liceul Sanitar, să devin asistent medical.
I: Dacă ar fi să ne gândim așa, de-a lungul timpului, că sunt ceva ani, ce impact a avut asupra ta profesia de asistent medical? Care ar fi cel mai important aspect care…
M: Să lucrez și să cunosc oamenii. Am învățat să vorbesc și să-i ascult. Nu reușeam să comunic din cauza timidității și practic asta a fost: m-a scos puțin din timiditatea aceea…
I: Asta practic ar răspunde la întrebarea ce a adus în viața ta profesia asta. Adică spuneai că te-a scos din timiditate.
M: Da, da, da.
I: Și ar fi ceva diferit dacă ar fi să ne întrebăm ce a adus în viața ta? Profesia asta? Ce anume?
M: Să cunosc oameni, să-i cunosc mai bine, să am răbdare și să îi ascult atunci când poate doar de asta au nevoie.
I: E ceva ce profesia asta ți-a luat?
M: Da, nopți nedormite.
I: Nopți nedormite. Asta înseamnă turele de noapte.
M: Da, exact. În primii ani făceam cate 7 gărzi, una după alta, nu a fost ușor. Și sâmbete și duminici, sărbători petrecute departe de familie.
Cu toate momentele răpite familiei, Mona-Lisa ne declară totuși că „mi-a fost bine ca asistent și chiar eram mândră. Întotdeauna cred că am fost mândră pentru că sunt asistent medical și nu altceva.”
I: Știu că ai anumite pasiuni.
M: Pasiunea mea cea mai veche e fotografia. Eram mică când îmi doream să fac fotografie, dar bineînțeles că părinții mei nu și-au permis lucrul ăsta la vremea aceea, să… să îmi cumpere un aparat foto, dar mi-a dăruit un unchi de-al meu.
I: Pe la ce vârstă? Mai știi?
M: Da. Da…cred că aveam 13-14 ani , nu chiar foarte mică.
I: Și atunci era pe film dacă îmi aduc bine aminte.
M: Da, exact, un Smena aveam atunci. Un Smena alb-negru. Cu fotografii alb-negru am început. Dar după aceea, cumva, am lăsat deoparte fotografia și în timpul liceului m-am apucat de pictură. Și absolut întâmplător am început cu uleiurile. Doamna profesor Adina Berneagă era profesoara mea de engleză dar dumneaei m-a introdus în lumea asta a picturii. N-aș putea să spun că sunt, vai de mine, un talent, dar pictura mă ajută. Am încercat diverse stiluri, grafică, acuarelă, desen în creion…am renunțat în schimb la uleiuri…în ulei n-am mai pictat de mult. E și costisitor si îți ia mai mult timp…în schimb grafica a fost o a altă iubire de-a mea. Mă liniștește, mă ajută să îmi schimb starea.
I: Era exact întrebarea „ce-ți aduce… ce-ți aduc pasiunile”, că de fapt înțeleg că sunt mai multe… pictură, grafică, fotografie.
M: Pentru mine sunt instrumente de relaxare, atât fotografia cât și desenul. Dar nu tot timpul am dispoziția necesară pentru desen. Trebuie să am o anume stare pentru desen, pictură. Fotografia este modul meu de a “evada” în natură, și aleg, de cele mai multe ori, să stau la pândă după păsări. “Vânătoarea” de păsări e cel mai frumos mod de a ieși din cotidian, să uit de griji, probleme… Și nu reușesc să le surprind tot timpul în fotografie, dar faptul că le văd, mă încântă teribil. Dacă prin fotografie petrec foarte multe ore în natură, pictura mă ține în casă. Aleg în zilele mohorâte, ploioase și fără lumină să stau în casă să desenez iar în zilele însorite să ies afară să fotografiez.
I: Da. Era întrebarea dacă e ceva ce-ți iau pasiunile?
M: Nuu… Nu n-aș putea să spun ca o pasiune îți ia ceva. Ba din contră, îți oferă satisfacție, te umple de bucurie și energie.
I: Cum se leagă ele? Nu știu, faptul că te ocupi de fotografie, pictură, compensează ceva din profesie sau… invers, poate?
M: Dacă în timpul săptămânii, să zicem, te obosește serviciul atunci, la sfârșit de săptămână, modul ăsta de a-ți petrece timpul în natură e foarte relaxant, liniștitor. Astfel mă pregătesc pentru o nouă săptămână de lucru.
I: Un fel de a încărca bateriile?
M: Exact! Îmi încarc bateriile.
I: Nu știu, e ceva din profesie care să-ți influențeze felul în care cauți să fotografiezi sau felul în care te exprimi în fotografie, pictură? Ai regăsit vreodată vreo influență a ceea ce înseamnă să fii asistent în ceea ce faci?
M: Nu. Nu, nu. Nu cred că au nicio legătură. Cred ca nu se intersectează pe nicăieri.
I: Nu se intersectează pe nicăieri… ce-ai transmite, ca persoană, pacienților prin perspectiva pasiunii tale?
M: În domeniul în care lucrez, pacienții vin efectiv și stau doar și așteaptă tratamentul… Am prins în perioada de început, și atunci lucram numai cu femei, multe lucrau la câte ceva, lucru de mână. Lucrau între orele de tratament macrame-uri, milieuri, fețe de masă, împleteau mănuși, fulare, pulovere. Iar eu am învățat de la ele să croșetez, să împletesc și… Împleteam cu ele, croșetam cu ele, am cusut goblenuri.
I: Cu pacienții.
M: Cu pacienții, da. E un mod foarte bun de a uita de boală. Mie mi se pare că vindecă. Acum, de vreo 10, poate 15 ani, doamnele care vin, adică pacientele, stau efectiv și parc-așteaptă să se vindece așa, doar de la pastile. Făcând și altceva, cred că ajută mult la vindecare. Practic, preocupat de ceva anume, trec gândurile urâte, te îndepărtezi de griji, de probleme. Și eu cred că fiecare din noi, pacient sau nu, ar trebui să-și găsească o pasiune.
I: Mai era întrebarea: de ce crezi că ar fi important ca un asistent medical, de exemplu, să aibă un anumit hobby. Cum l-ar putea ajuta?
M: E ceea ce ziceam mai înainte. Toți oamenii ar trebui să aibă o pasiune, adică un mod de a te relaxa după o zi sau o săptămână de muncă. Orice lucru care te poate ține activ sau care îți poate aduce bucurie în suflet: poți desena, poți împleti sau să croșetezi, să coși goblenuri, să gătești, să mergi la o sală de sport… în orice implici mintea și sufletul, te va ajuta să te destinzi.
I: Și dacă ne gândim un pic la specificul profesiei, asistența medicală e o profesie care…
M: E un domeniu în care există multă suferință. Și în domeniul în care lucrez eu cu atât mai mult lumea ar trebui să-și găsească și altceva de făcut. Cumva aici pot fi foarte bine combinate terapia medicamentoasă cu terapia nemedicamentoasă, ocupațională poate…
I: Deci până la urmă ar putea fi o mică conexiune între…
M: Poate că da.
I: între profesie și…
M: Da, între profesie și pasiune.
I: Adică ar putea fi un fel în care, nu știu, să mai evadăm un pic.
M: Fiecare dintre noi poate… exact. Dar mă gândesc la pacienții care sunt internați poate pentru perioade destul de mari. Pe lângă terapia medicamentoasă ar fi ideală și terapia nemedicamentoasă. Această terapie nemedicamentoasă e pentru a menține capacitatea de muncă a pacienților sau poate pentru a reduce stresul, pentru a-i ajuta să se relaxeze. O activitate de genul desenului sau poate al lecturii sau nu știu, croitorie, ar ajuta acești oameni să nu se mai concentreze doar pe boală.
I: Adică, până la urmă, dacă stăm și ne gândim, aș întreba, aș îndrăzni să întreb și aici ești liberă să răspunzi sau nu. Ce spune despre tine faptul că, pe lângă pasiunea pe care ai zis-o pentru oameni, sunt și aceste pasiuni din sfera artistică. Cum te fac ca profesionist? Nu știu, mai atentă la oameni, mai….
M: Mai calmă.
I: Mai calmă.
M: Zic eu că da, mai calmă. Mai liniștită, mai atentă la tot ce e în jurul meu. Poate că asta este, mă ajută poate mult să văd ce e bun și frumos, mai mult decât alții.
I: Adică practic înclinația asta spre frumos din afara profesiei te poate ajuta să cauți frumosul și acolo unde mulți nu-l văd, până la urmă.
I: Ai fi dispusă să folosești talentul tău pentru a-i ajuta pe unii pacienți să se exprime? Că poate nu ar dori toți? Dar, ar putea un asistent medical să își folosească potențialul creativ pentru a îmbunătăți cumva contribuția lui la starea de bine a pacientului? Ce plus ar aduce asta profesionistului din tine?
M: Uneori se mai întâmplă, ce e drept foarte rar, să ceară câte o pacientă ceva de lucru. În urmă cu vreun an o pacientă a cerut andrele și un scul de ață, ca să poată împleti. Sunt convinsă că dacă ar exista un program cu diverse activități, mai mulți pacienți și-ar dori să participe. Să stai zile întregi în spital fără să ai posibilitatea de a face ceva e destul de greu pentru cei mai mulți dintre ei. Orice activitate recreativă e benefică și eu aș fi încântată să pot face ceva pentru ei. Știu să desenez, să croșetez, să împletesc și aș putea să îi învăț, să lucrez alături de ei. Asta i-ar ajuta mult să se deconecteze de la orice fel de durere, cu care ei se confruntă zi de zi, fizică sau emoțională.
