O zi obișnuită la lucru

O zi obișnuită la lucru

Cuvinte cheie: rezistență, luciditate, prezență, echipă, viață mai bună Întâlnirea din cadrul programului de medicină narativă din 26 martie 2021 a adus în prim plan o zi obișnuită de lucru din viața unui asistent medical care lucrează în domeniul îngrijirilor la domiciliu. Nu știu cât de mult timp avem să ne gândim la experiențele colegilor

Cuvinte cheie: rezistență, luciditate, prezență, echipă, viață mai bună

Întâlnirea din cadrul programului de medicină narativă din 26 martie 2021 a adus în prim plan o zi obișnuită de lucru din viața unui asistent medical care lucrează în domeniul îngrijirilor la domiciliu. Nu știu cât de mult timp avem să ne gândim la experiențele colegilor care lucrează în alte specializări și în ce măsură putem să le cunoaștem dificultățile până când nu le auzim experiențele. Dacă ar să fi alegem ideea care s-a detașat lejer din poveștile care s-au țesut timp de o oră și jumătate în această întâlnire, ar fi aceea a singurătății copleșitoare care poate să încolțească asistentul medical în anumite contexte. Această poveste ne-a trimis în fața pacientului și a familiei atunci când din punct de vedere medical nu mai poți face nimic. Rămâne omul, dezgolit de tehnici, cu emoțiile răscolite de așteptările celor dragi de pe margine și a privirii pacientului care uneori este împăcat cu trecerea lui, iar alteori îți cere, cu disperare, să faci o minune. Și tu trebuie, ca asistent, să iei decizii. Dacă în alte specialități ai colegul alături, aici ești tu cu pacientul și familia lui, ceea ce pune pe umerii tăi o presiune pe care nu o poți înțelege până când nu ești acolo. În acel moment rupt din timp și din tot ceea ce ai învățat la școală, ajungi la omul din tine, la valorile tale și uneori chiar la durerile tale, dacă experiența nu te-a învățat un anume fel de detașare (A.B.).

Participanții au fost din domenii variate, de la novici în profesie, la asistenți cu experiență vastă în mai multe domenii de activitate, cum ar fi medicina școlară, îngrijiri la domiciliu, terapie intensivă, blocul operator. Poate că suntem tentați să evaluăm un domeniu ca fiind mai ușor decât altul din diverse puncte de vedere, însă conversațiile noastre ne-au adus în fața complexității fiecărei specialități și ne-au ajutat să împărtășim acele valori și abilități care stau în spatele motivației participanților de a profesa, între care, au fost menționate capacitatea de a-ți păstra luciditatea (A.B., D.S., asistenți medicali), abilitatea de a vedea în fiecare pacient o bunică pentru care ești recunoscător că ai întâlnit-o (C.C. cursant asistent medical generalist, anul I), rezistență (C.N., asistent medical), calmul și răbdarea față de tine și față de pacient (A.G., asistent medical).
Reflecțiile prilejuite de poveștile participanților au adus în prim plan ideea de „împreună” (I., asistent medical), ca echipă în care asistentul medical și familia devin sprijin unii pentru alții în asistarea trecerii dincolo. Expresia „s-a dus într-o lume mai bună” a venit ca provocare pentru asistentul medical de a întâmpina nevoile pacientului pentru demnitate și a face tot ceea ce se poate profesional vorbind acționând în același timp cu respect față de decizia lui. Asta poate ridica dileme etice asistentului, prins între felul în care el vede suferința pacientului, confundată uneori de familie cu dorința de a-i prelungi viața din teama de a nu-l pierde. Și atunci asiști suferința pacientului și familia în fața suferinței, trăind și ignorând neputința ta ca asistent, pe care o povestești poate mai târziu acasă sau o duci cu tine peste zeci de ani (A.B.). Pentru că atunci nu ai timp să te gândești la nimic fiindcă vrei să fii „acolo” cu familia și pacientul, iar umanitatea lucidă te poate învăța cum să o faci.

„Privirea care te pătrunde în suflet” a făcut din ochii pacientului „ușa sufletului” pentru o participantă care studiază să devină asistent medical și care a înțeles, povestind, că uneori a ocoli adevărul poate fi salvator pentru un pacient care așteaptă cu speranță să sune cineva de acasă. Îți dai seama de asta când afli că pacienta „s-a dus într-o lume mai bună” cu speranța că cineva sigur se gândește și la ea (C.C.). Atunci când un cursant spune că privirea unui pacient te „hrănește sufletește” și te face să vrei să faci mai mult decât un simplu tratament din dorința și intenția de a ajuta, te întorci vrând nevrând la emoțiile pe care primii tăi pacienți ți le-au creionat în suflet. Și atunci noi, cei cu ani mulți de muncă, am avut șansa de a reflecta la cât de mult poate însemna să reușim să trecem peste dificultățile muncii supraîncărcate pentru a „poposi 30 de secunde, 1 minut” lângă pacient, timp în care să fim autentic acolo, scăpând de preocuparea pentru următorul tratament pe care îl avem de făcut. Asistentul care este prezent în interacțiunea cu pacientul îi poate „hrăni sufletul” oprindu-se simplu „să îl întrebe dacă vrea o batistă umedă să își umezească fața, dacă vrea să își pună șosete în picioare…să îl întrebe cineva ceva” (A.B.). Auzim chestii care par banale, minore, dar pentru ei asta este cel mai important. Iar asistenții sunt privilegiați să fie martori la aceste povești personale, intime, care par esența vieții lor în cuvinte și tu ești acolo, auzi și primești poveștile astea. Mai mult decât atât, le iei cu tine și le duci mai departe, ceea ce spune despre asistența medicală că nu este doar o profesie executată după rețete. Pe lângă procedurile pe care trebuie să le știi și să le aplici riguros, a sta în fața pacientului te face om, iar „oamenii contează foarte mult în profesia asta”. (A.B. )

A vedea cu limpezime faptul că „moartea face parte din viață” a dus la reflecții despre a încerca să ne facem o lume mai bună cât timp trăim. Iar a face o lume mai bună poate însemna pentru asistentul medical care însoțește pacientul în ultimii pași de viață, a face trecerea cât mai ușoară. Pentru că „la un moment dat nu mai ai ce să faci, decât să te oprești, să îl ții de mână, să îi vorbești, să nu treacă singur dincolo. „Nu știm ce simte, dar cu siguranță, probabil sunt emoții, frică, nu știm” (…) dar putem ajuta pacientul să nu moară singur. „Să nu te pierzi atunci când toată lumea se pierde și pacientul ar rămâne singur în cameră (…), să onorezi momentul respectiv”, înecându-ți revolta, neputința sau orice altceva ai putea simți. (D.S.)

 

Cu cei idei am rămas după întrevedere?

Nevoia de a fi mai mulți, de a asculta mai multe păreri care ar putea da noi idei în relația de zi cu zi a asistentului cu pacienții. Am putea învăța unii de la alții „cum să fim aproape de ei, cum să reacționăm în momente cheie, în momente de panică, cred că asta e esențialul întâlnirilor”. (A.B.)

A bloca restul emoțiilor sau nevoilor și a conecta mentalul la ce trebuie să faci. Abia apoi poți să „reintri în corpul tău cu nevoile tale, emoțiile tale și poți să conștientizezi de fapt ce s-a întâmplat” (D.S.). Asta înseamnă „să fii detașat de problemă, să nu intri în scenariu, să fii pe lângă pentru a nu intra în panică, a nu te simți neputincios, incompetent. A fi capabil să știi ce ai de făcut.” (A.B.)

A ajuta, chiar dacă asta înseamnă să iei poziție față de anumite atitudini ale unor colegi egali în rang sau chiar mai sus decât tine, care nu respectă pacientul și demnitatea lui, îți da șansa să vezi că gestul tău poate face minuni. Și înțelegi asta atunci când îți reamintește despre intervenția pe care tu o uitaseși, o scrisoare în care pacientul îți mulțumește și îți confirmă că gestul tău l-a dus în alt loc în care îi este mai bine nu doar din punct de vedere medical. (A. B.) Asta te poate ajuta să îți dai seama că vocea ta ca asistent medical trece dincolo de a aplica protocoale și are ecou în comunitate prin binele pe care l-ai făcut unui om din postura de asistent medical.

Pornind de la luciditate, s-a ajuns la a evidenția importanța de a ne dezvolta calmul și curajul care pot fi de ajutor în profesie. Anii de experiență în domeniu te pot învăța importanța autocunoașterii pentru că uneori moartea „ne poate impresiona deși poate nu ar trebui, fiind asistenți medicali.” A ne cunoaște limitele și a recunoaște meritele colegului lângă care lucrezi poate da sens noțiunii de echipă: „atunci când eu nu pot, chem colega care știu că e mai bună decât mine pe partea asta și eu o ajut acolo unde sunt mai bună decât ea”. (A.G.)

Putem spune că întrevederea din finalul lui martie ne-a dat voie să privim în omul din asistentul medical spre a descoperi abilități despre care nu știam că le avem. Și despre care descoperim că ne-ar putea ajuta în momente care ne solicită emoțional, așa cum C.C. a ajuns la putere și luciditate, care s-au conectat cu o întâmplare din copilărie și care s-ar fi pierdut, uitată în timp, dacă povestirile participanților nu ar fi condus spre acel moment care pare să fi girat talentul ei spre asistența medicală. „Chiar dacă nu vezi abilitățile pe care le-ai folosit, contează foarte mult, chiar dacă pe moment nu îți dai seama… din poveștile celorlalți îți poți da seama ce poate fi folosit și ce poate fi necesar.”(D.S.)

„Fiecare experiență povestită de colegii din alt sector ar putea deveni prilej de învățare” iar a ne concentra pe ceea ce putem face, mai degrabă decât pe ce nu putem face ne poate ajuta să contrabalansăm înfrângerile asistentului medical alături de pacient în lupta cu moartea, prin a ne concentra, de exemplu, pe momente în care transferul unui pacient din ATI într-un alt sector devine „o victorie imensă asupra morții” (A.B.).

Dorința de a putea face și mai mult, dedicarea și determinarea asistenților medicali poate că ar trebui să fie mai conștientizată de comunitate, pentru că asistenții sunt cei care petrec cel mai mult timp alături de pacienți, fiind „o adevărată forță” (A.G.). Această idee poate contribui la validarea unei identități mai apropiate de intențiile și dorințele asistenților de a ajuta, mai ales în lupta pentru viață din aceste momente atât de tulburi pentru pacienți și pentru tot sectorul medical.

 

Sursă foto.

OAMGMAMR-IASI
ADMINISTRATOR
PROFILE